Falsii vindecãtori ai zilelor noastre

Motto:
" Ei (preotii) trebuie sã învete pe poporul Meu a deosebi ce este sfînt de ce nu este sfînt si sã le lãmureascã ce este curat si ce este necurat. În pricinile nehotãrîte, ei trebuie sã ia parte la judecatã si vor judeca dupã asezãmintele Mele si legile Mele vor pãzi..."(Iezechiel 44.23-24)

Sã luãm aminte!"... multi prooroci mincinosi se vor scula si vor amãgi pe multi" (Matei 24.11).

Cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos avertizeazã întreaga omenire despre pericolul cãderii în amãgirea spiritualã pe care diavolul, de la-nceput, a urmãrit s-o realizeze pe pãmînt. Cu atît mai actuale sunt aceste cuvinte în zilele noastre cu cît diavolul si-a înmultit metodele satanice de amãgire, cãci "diavolul umblã, rãcnind ca un leu, cãutînd pe cine sã înghitã" (1 Petru 5.8).

În confuzia generalã a lumii de azi, cînd valorile sunt amestecate si rãsturnate în fel de fel de sincretisme filosofic-spiritiste, aparitia unei cãrti trece aproape neobservatã de lumea oficialã a culturii si spiritualitãtii romînesti. Fãrã sã aibã binecuvîntarea Bisericii "Dumnezeului celui viu, stîlp si temelie a adevãrului"(1Timotei 3.15), si deci acreditarea cea mai autorizatã în fata publicului cititor, cartea "Icoane fãcãtoare de minuni si vindecãtori din Romînia", apãrutã la Total Press în 1997, este o veritabilã capcanã pentru crestinul ortodox, care mai cautã uneori "semne si minuni" pentru întãrirea sa în credintã.

Cu toate cã multi romîni se declarã crestini ortodocsi, care tin la traditia si cultura noastrã strãmoseascã, evlavia majoritãtii dintre ei este deviatã spre false forme de credintã. Mai mult, existã amestecatã în motivatia lor religioasã o anumitã obsesie terorizantã a farmecelor si a fãcãturilor necurate, care deseori îi paralizeazã în demersul lor rational si constient cãtre Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu, liberã si constientã, astfel, este dispretuitã si chiar înlocuitã cu o relatie contractualã cu El, relatie marcatã pregnant de o fricã de naturã ocultã.

Exemplificare

Precum stim, diavolul, în setea lui neostoitã de a amãgi pe toti oamenii, îsi întinde mereu rãutãtile sub masca binelui, încercînd prin aceastã stratagemã sã-i abatã de la calea Adevãrului si a Vietii, pe cãile multe ale minciunii si ale pierzãrii. Exact asa se petrec lucrurile si cu cartea sus numitã. Cu o copertã atrãgãtoare, ce prezintã 16 frumoase iconite ortodoxe, care furã ochiul (precum Evei în rai) omului neatent si la ceea ce e dincolo de aparente, cartea pare la exterior unicul ghid (apãrut pînã acum) al bisericilor si mãnãstirilor "mai fãcãtoare de minuni" din tarã. În realitate însã, cartea cuprinde "Ghidul moastelor, icoanelor, vindecãtorilor si ocultistilor din Romînia"(vezi pag.1). Ne-am întrebat firesc, ca orice crestin ortodox sãnãtos: "ce însotire are dreptatea cu fãrãdelegea? Sau ce împãrtãsire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos si Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce întelegere este între templul lui Dumnezeu si idoli?" (2 Corinteni 6.14-16).

Desi nu este prima carte în care diavolul încearcã rãstãlmãcirea unor învãtãturi dumnezeiesti din Bisericã, ne mirã totusi obrãznicia cu care autorii (care în prefatã vorbesc la plural, iar în final semneazã sub un singur nume " lucru prin care îsi aratã iresponsabilitatea lor publicã) se erijeazã în autoritãti spirituale care valideazã si promoveazã minuni si "fãcãtori de minuni", autoritãti considerate de ei mai presus de Biserica însãsi. Întrucît sunt amestecati printre "vindecãtori", alãturi de alti paranormali (insuflati nu de Duhul lui Dumnezeu), si cîtiva Pãrinti duhovnicesti ai Ortodoxiei contemporane, ne simtim obligati sã demascãm aceste grave ofense aduse Bisericii si credintei noastre ortodoxe. Pornind de la cîteva exemple flagrante de viclenii demonice folosite de autori, prezente în carte, dincolo de suprafata ei aparentã, vom aborda mai pe larg tema falsilor vindecãtori ai zilelor noastre:

1. De la bun început trebuie sã semnalãm prezenta unei intentii necurate în chiar titlul lucrãrii ("Icoane fãcãtoare de minuni si vindecãtori din Romînia"): punerea laolaltã a minunilor sãvîrsite în Bisericã si a celor sãvîrsite în afara Bisericii. Adicã (diavolul) vrea sã sugereze ideea cã minunile ar avea aceeasi provenientã - "Miracolele le face Cerul."(pag.6) - , certificînd valabilitatea minunilor mincinoase prin amestecarea lor cu cele dumnezeiesti. Bineînteles, nu toate minunile petrecute la Bisericã, date ca exemplu de autori în carte, sunt propriu-zis minuni. Unele sunt lucruri firesti petrecute cu oameni care au avut impresia unei interventii supranaturale speciale în viata lor. Altele, sunt chiar interventii diavolesti de-a dreptul (cînd cei ce le sãvîrsesc sau le primesc folosesc niste practici neortodoxe). Ori, în realitate, miracolele nu le face acelasi autor, nu sunt manifestãri ale aceluiasi duh. Lucrul este limpede sesizabil, cãci minunile pe care le face Duhul Sfînt în Bisericã nu sunt produsul automat al vreunei vrednicii si metode omenesti, ci sunt interventii în dar ale lui Dumnezeu; ele solicitã din partea omului (si îl conduc pe acesta la) dreapta credintã, la smerenie si iubire crestinã. Falsele minuni sunt expresii ale ereziei, mîndriei si egoismului. Intentia diabolicã pune în comun sfintelor moaste, icoane si rînduieli bisericesti, pe de o parte, si vindecãtorilor, ocultistilor si metodelor lor spiritiste, pe de altã parte, efectuarea de minuni sensibile la nivel fizic, ca si cum s-ar zice cã minunile vin de la acelasi dumnezeu.

2. Apoi, în prefata "Oamenii si energiile subtile", "redactia", sub aceeasi inspiratie demonicã, elogiazã aparitia si la noi în tarã a "terapiilor complementare", aparitie care "sunt o probã cã omenirea a intrat într-o nouã erã" (!New Age, nu?) (pag.5). Bolile pe care le au oamenii în acest timp modern nu ar mai fi cauzate de pãcatele lor (cum învatã Biserica), care cu ochiul liber se vede cã s-au înmultit peste mãsurã, ci ar fi doar niste dezechilibre ale "energiilor care ne alcãtuiesc, (iar) reechilibrarea energiilor o pot face cei înzestrati cu har vindecãtor. Miracolele le face Cerul."(pag.6) Sfintele moaste, icoanele si vindecãtorii paranormali n-ar mai fi atunci decît "canale prin care comunicãm cu Cerul, canale prin care ne adaptãm legilor Universului." (pag.6) Valoarea infinitã si libertatea persoanei umane este strivitã asadar (în conceptia confuzã panteistã a autorilor acestei cãrti) de legile si energiile impersonale ale omului si ale cosmosului idolatrizat. Omul n-ar mai fi persoanã - creatia minunatã ("dupã chipul Lui") a lui Dumnezeu cel Personal si iubitor de oameni, ci un produs "energetic" al "evolutiei karmice" (ca-n pãgînismele antice orientale), care nu se poate ridica deasupra legilor fixe ale universului.

3. Autorii recunosc cã, desi unii paranormali afirmã cã "nu-si transformã în afacere harul dãruit de Divinitate" (pag.114), tratînd gratis pacientii, altii tratînd "indiferent de platã" (pag.144), iar altii afirmînd cã "pentru someri, handicapati, pensionari, studenti si elevi practicã o reducere de 20% din costul tratamentelor" (pag.142), existã totusi si vindecãtori "neaveniti si impostori", "avizi de bani (si) avizi sã-i stãpîneascã pe altii", cãrora însã "Cerul le ia pînã la urmã harul." (pag.5) Din cauzã cã acestia nu pot fi reperati usor (de ei), autorii avertizeazã pe cititori cã "nu ne asumãm rãspunderea în ceea ce priveste reusita tratamentului (, si) ne declinãm orice responsabilitate fatã de preturile practicate" (pag.6) de cei popularizati în carte. Cu alte cuvinte, autorii îi popularizeazã pe acesti vindecãtori (credibili), dar se disculpã din start de orice eventualã acuzã cã ar fi în complicitate cu ei si cã ar induce lumea în eroare. Totusi, sunt mii de oameni care ne mãrturisesc faptul cã unii din acesti vindecãtori i-au înselat, si nu doar de încredere ci încã de multi bani. Falsii vindecãtori spun cã tratamentul lor nu poate avea efect decît dacã mergi cel putin 10 sedinte la ei. Vã dati seama ce înseamnã 10x200.000 lei (cel putin!), si asta de la un singur client...

Sunt enumerate cîteva din cele mai cunoscute biserici si mãnãstiri ortodoxe, în care s-ar face minuni mai multe decît în celelalte, într-un mod care nu face deloc cinste Ortodoxiei însãsi. Perspectiva prin care sunt privite Sfintele moaste, icoane si rînduieli ale Bisericii este una strict antropocentricã si juridicã, ca si cum Dumnezeu nu ar mai avea loc în ele, ca si cum Dumnezeu nu ar lucra totdeauna si pretutindeni cu aceeasi putere, în deplinã libertate, ci ar fi constrîns sã rãspundã automat cu minuni cînd omul respectã un anumit ritual fixist (neortodox prin definitie). Astfel, în prezentarea unor biserici sunt afirmate unele inovatii liturgice (strãine de Ortodoxie, si care îsi au mai degrabã originea în magie si vrãjitorie) precum: "slujbe de dezlegare a cununiilor, exorcizãri speciale, ritualuri pentru întoarcerea lucrurilor furate, deschiderea Sfintei Evanghelii, folosirea de talismane de binefacere", s.a..

Unora dintre Preotii Bisericii, prin lingusire, li se acordã faima de "om cu mare har, sfãtuitor exceptional, specialist în demonologie, duhovnic vestit, cu darul clarviziunii...". Este pus asadar în centru nu Dumnezeu Care lucreazã prin slujitorii Sãi, ci omul. Nici un slujitor al lui Dumnezeu nu se bucurã cînd i se face o reclamã mincinoasã, si încã de oameni nu limpede definiti dogmatic. Cum au îndrãznit sã-i bage pe Pãrintii Bisericii "într-o aceeasi oalã" cu proorocii lui Antihrist? Pe cine au întrebat înainte de a-i trece într-o listã cu toti înselatii veacului pe Pãrintii Teofil, Sofian, Arsenie si Cleopa? Doar este binecunoscutã pozitia lor fermã pe temelia si în hotarele Ortodoxiei, fãrã nici o tolerantã în materie de dogmã si de practicã religioasã. La unison Pãrintii Bisericii au respins orice analogie (, orice amestec, si orice adãugare) din pãgînism (vrãjitorie, parapsihologie, bioenergie) la învãtãtura si cultul Ortodoxiei. Este totusi regretabil faptul cã unii "popi" mai amestecã Evanghelia cu ocultismul, primind în bisericã pe unii care fac radiestezie, yoga si alte practici demonice, sau participînd la actiuni "de binefacere" alãturi de ei.

6. La capitolul "Societãti, fundatii si organizatii care au ca obiect de studiu si ca activitate parapsihologia", autorii aduc o altã ofensã Bisericii. Pe lîngã grupuri clar definite pe linia ocultismului si a filosofiilor sincretiste, este prezentatã, fãrã a avea absolut nici o legãturã cu parapsihologia, cu sugestia, cu tehnica radiantã, cu bioenergia si cu psihotronica (ce denumiri pompoase!), "Asociatia medicilor si farmacistilor crestini ortodocsi Sfîntul Pantelimon", asociatie care functioneazã pe lîngã Mitropolia Iasi. Apoi, în cadrul prezentãrii Fundatiei Casa Sperantei, care se ocupã de recuperarea copiilor cu handicap neuro-psiho-motor, stã scris cã "la realizarea acestor tratamente participã voluntar medici, bioenergoterapeuti, preoti" (pag.170). Iatã o altã dovadã de viclenie drãceascã ce atacã cinstea si sfintenia Ortodoxiei. Este ca si cum ai zice cã ce nu poate face Biserica si medicina face parapsihologia. Ba, sunt promovate printre metodele de medicinã complementarã si "urinoterapia, cristaloterapia" (pag.168), lucruri clar degradante pentru orice om rational.

7. În capitolele "Vindecãtori" si "Ocultisti", sunt efectiv ridicati în slãvi impostorii si practicile demonice pe care ei le promoveazã. Astfel, enumerãm si noi cîteva din denumirile metodelor oculte folosite de acestia, în speranta cã cine le va retine (cît de cît) va sti pe viitor sã se fereascã pe sine si sã-i fereascã si pe altii de asemenea forme moderne de înselare satanicã: divinatia, meditatia crestinã multi- si extra-dimensionalã, teosofia (iatã cum e luat numele lui Dumnezeu în desert), antroposofia, magia (albã sau neagrã), vrãjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul), yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în: palmã, cafea, bobi, cãrti, rhune, stele, orice), geomantia, necromantia, hipnoza, autoscopia, visele si vedeniile în transã, clarviziunea, vederea viitorului (în sãnãtate, în familie, în afaceri chiar), telepatia, telekinezia, dezlegarea de cvantoprograme-? (deochi, vrãji, blesteme, etc.), comunicarea codificatã cu "fiinte de aer" (sau cu fiinte din Shambala sau din alte lumi astrale-?), dialogul cu OZN-uri, metoda Silva, tratamentul la distantã (pe baza fotografiei, a vreunui obiect, sau a glasului prin telefon), s.a. (din nefericire încã multe).

În capitolul "Cum puteti recunoaste rãul si cum puteti lupta împotriva lui", din nou autorii fac elogiul demonismului. Astfel, rãul din viata unui om este pus aproape total pe seama farmecelor, si nu a pãcatelor proprii pentru care mustrã Dumnezeu ca omul sã revinã prin pocãintã la calea dreptãtii. De aceea, solutia propusã este "stabilirea diagnosticului si acest lucru îl poate face cel mai bine un ocultist. Odatã ce v-ati lãmurit care este natura rãului care vã atacã, nu mai aveti de fãcut decît sã mergeti la tãmãduitorul cel mai potrivit" (pag.175). Adicã Biserica nu ar avea nici o treabã în eliberarea omului din robia rãutãtii. Vina si responsabilitatea rãului n-o mai are omul, care prin pãcate s-a despãrtit de Dumnezeu, de a Lui voie si sfintire, ci altceva din afara lui, "atacul psihic, actiunea spiritelor malefice, legile karmice-?, (ba chiar) tranzitele planetelor" (pag.177). Solutia aceasta se vede limpede cã nu este deloc crestinã, întrucît nu face deloc apel la învãtãtura si practica Bisericii - Trupul lui Hristos. Sunt promovate reîncarnarea si fatalismul predestinationist al astrologiei, conceptii clar anticrestine. Oricum cartea recunoaste cã, totusi, pentru unele probleme (exorcisme, blesteme de neam si false legãturi de rudenie-?) "cele mai eficiente metode sunt slujbele la bisericã, dezlegãrile, etc." (pag.186).

9. Multi ocultisti îsi oferã serviciile zilnic, însã, printre ei mai este cîte unul "foarte credincios, (care) nu ghiceste niciodatã în zilele de post si de sãrbãtori religioase" (pag.149). Se vede clar, deci, cu ce viclenie îsi afiseazã "credinta", ca sã-i pãcãleascã pe cei neinstruiti, inoculîndu-le ideea diabolicã cã ghicitoria ar fi de la Dumnezeu. Gama de servicii oferite este foarte mare: de la izgonirea durerilor si a bolilor, pînã la prezicerea viitorului, de la gãsitul obiectelor furate sau pierdute pînã la ascensiune profesionalã si prosperitate financiarã. Cu asemenea oferte de succes diavolul încearcã sã-i atragã pe oameni în apostazie, în neascultarea fatã de Dumnezeu Cel Viu si de Biserica Lui dreptmãritoare. Noi, însã, sã nu uitãm cã diavolul l-a ispitit pe Mîntuitorul Hristos zicîndu-i "acestea toate (împãrãtiile lumii si slava lor) Ţi le voi da Ţie, dacã vei cãdea înaintea mea si Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, cãci scris este: "Domnului Dumnezeului tãu sã te închini si Lui singur sã-I slujesti"." (Matei 4.9-10) "Pentru cã ce-i va folosi omului, dacã va cîstiga lumea întreagã, iar sufletul sãu îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul sãu?" (Matei 16.26). Cu aceleasi ispite, asadar, diavolul vrea sã fure ochii si mintile oamenilor azi prin tot felul de viclesuguri satanice, deviindu-i atentia de la comoara infinitã a sufletului (mîntuirea vesnicã în împãrãtia lui Dumnezeu) spre trup si spre lumea exterioarã pãmînteascã.

Învãtãtura ortodoxã

Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet, si nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiintã unitarã psiho-somaticã, o fiintã personalã frumoasã, ziditã de Dumnezeu "dupã chipul Sãu" (Facere 1.27) cel vesnic viu; datoritã acestei "negrãite legãturi dintre suflet si trup", stãrile sufletesti se manifestã în trup si reciproc. Dumnezeu doreste cu mare dor ca omul sã fie si "dupã asemãnarea Sa" (Facere 1.26), adicã sã trãiascã viata lui Dumnezeu, viata vesnicã si fericitã a comuniunii dumnezeiesti; iar aceastã desãvîrsire omul n-o poate trãi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu si iubitor de oameni. Omul nu-si este luisi izvor al vietii, ci a primit viata ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu si de viatã dãtãtor, de aceea starea vietii lui (de plinãtate sau de împutinare) este datã de relatia lui cu Dumnezeu. Cu cît omul se uneste mai mult prin iubire (ca sintezã a tuturor virtutilor) cu Ziditorul Sãu, cu atît unitatea fiintei sale se întãreste prin prezenta harului divin, cu atît trãieste mai intens viata dumnezeiascã, cu atît devine mai mult "pãrtas dumnezeiestii firi" (2 Petru 1.4). Asadar, si trupul devenind "templu al Duhului Sfînt" (1 Corinteni 6.19), se înduhovniceste, se umple de har, ridicîndu-se peste limitãrile firii create.

Sãnãtatea reprezintã, astfel, starea naturalã de viatã spiritualã si organicã, în care toate puterile sufletesti si trupesti ale omului lucreazã potrivit poruncii si scopului lui dat de Dumnezeu în firea lui, cînd l-a creat. Sãnãtatea este cresterea continuã a vietii omenesti în harul dumnezeiesc, în viata vesnicã. Dacã omul respectã legea lui Dumnezeu, si în plan spiritual si în plan organic, viata lui rãmîne unitarã si în armonie interioarã. Atunci sufletul si trupul sunt în starea lor fireascã de sãnãtate, de armonie cu Dumnezeu si cu lumea exterioarã.

Pãcatul, ca rãzvrãtire voitã fatã de Dumnezeu, înseamnã depãrtarea de la Izvorul vietii, si deci o împutinare a vietii, o moarte (întîi spiritualã si moralã apoi chiar si fizicã). Stricarea relatiei cu Dumnezeu prin pãcate deregleazã întreaga fiintã umanã: vointa slãbeste, ratiunea se întunecã, afectivitatea se murdãreste cu senzatiile plãcerilor pãcãtoase, instinctele naturale se pervertesc, simturile îsi pierd claritatea, iar trupul îsi modificã comportamentul metabolic. Urmãrile pãcatului, dezechilibrele sufletesti si fizice, se deruleazã apoi în timp, uneori mai scurt, alteori mai lung. Asa se instaleazã în fiinta umanã boala si moartea, ca urmare a pãcatului. Patimile sufletului si bolile trupului, ca tulburãri ale stãrii firesti de sãnãtate, însã, nu pot fi tratate separat si unilateral, prin metode mecaniciste, cum ai repara un ceas umblînd la rotita care nu mai merge bine, ci la vindecarea întregii lui fiinte omul trebuie sã participe constient, sã conlucreze cu harul divin dacã vrea sã se vindece deplin si nu doar pentru viata aceasta pãmînteascã. Restaurarea firii umane a sãvîrsit-o obiectiv Mîntuitorul Iisus Hristos, Fiul si Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat, iar subiectiv, fiecare credincios si-o poate împropria prin credinta întru El, prin unirea tainicã prin har cu El, Care ne-a spus: "Eu sunt vita, voi sunteti mlãditele. Cel ce rãmîne întru Mine si Eu în el, acela aduce roadã multã, cãci fãrã Mine nu puteti face nimic." (Ioan 15.5). Dupã cãderea în pãcat a protopãrintilor, întreg neamul omenesc suferã consecintele îndepãrtãrii de Dumnezeu: boala si moartea. De aceea, bolile (si sufletesti si trupesti) au între cauzele si conditiile lor provocante si favorizante o importantã componentã datã de pãcate. Noi, oamenii, si chiar lumea întreagã, astãzi suferim mai mult ca oricînd în istorie de pe urma pãcatelor noastre si ale înaintasilor nostri, dar, aproape totdeauna, nu vrem sã recunoastem cã "noi primim cele cuvenite dupã faptele noastre" (Luca 23.41). Ca si atunci la început, în rai, omul, în mîndria sa, nu-si recunoaste pãcatul sãu, si încearcã sa dea vina doar pe cauze exterioare lui (Adam a dat vina pe Eva, Eva pe diavol, azi omul zice cã se simte rãu cã altii i-au fãcut farmece, etc.), nevrînd sã-si asume responsabilitatea si urmãrile propriilor fapte pãcãtoase. Dumnezeu, însã, infinit iubitor de oameni, Care nu vrea "moartea pãcãtosului, ci ca pãcãtosul sã se întoarcã de la calea sa si sã fie viu" (Iezechiel 33.11), îl cautã pe omul cãzut în pãcat ("Adame, unde esti?" " Facere 3.9) si-l cheamã la pocãintã, la îndreptare, la învierea din moartea pãcatului. De aceea, Dumnezeu mai si mustrã, mai si mîngîie pe oameni, prin încercãri ca sã-i aducã la calea mîntuirii. Recunoasterea pãcatelor si asumarea luptei (cu pãcatul, cu urmãrile lui, cu diavolul cel ucigas de oameni) pentru mîntuire, prin rãbdarea încercãrilor si prin rugãciunea cãtre Dumnezeu, reprezintã din partea omului primul lui pas spre vindecare. Cãci suferinta trupului o dã Dumnezeu oamenilor (cu îngãduintã nu cu rãzbunare) tocmai ca un prilej de pocãintã, ca mãcar rãbdîndu-o cu "duh umilit" (Psalmul 50.18), sã primeascã mîntuirea si cununa biruintei. Dacã pãcatul este o pornire irationalã de plãcere (omul cautã plãcerea de dragul ei), revenirea din pãcat se face prin asumarea durerii, prin cruce, prin lupta cu ispita hipnoticã a plãcerii, printr-o ascezã si sufleteascã si trupeascã.

"De nu te vei sili sã împlinesti toate cuvintele legii acesteia, care sunt scrise în cartea aceasta si nu te vei teme de acest nume slãvit si înfricosãtor al Domnului Dumnezeului tãu, atunci Domnul te va bate pe tine si pe urmasii tãi cu plãgi nemaiauzite, cu plãgi mari si nesfîrsite si cu boli rele si necurmate; va aduce asupra ta toate plãgile cele rele ale Egiptului, de care te-ai temut si se vor lipi acelea de tine. Toatã boala, toatã plaga scrisã si toatã cea nescrisã în cartea legii acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, pînã vei fi stîrpit." (Deuteronom 28.58-61)

"Vezi cã Dumnezeu vorbeste cînd într-un fel, cînd într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeste în vis, în vedeniile noptii, atunci cînd somnul se lasã peste oameni si cînd ei dorm în asternutul lor. Atunci El dã înstiintãri oamenilor si-i cutremurã cu arãtãrile Sale ca sã întoarcã pe om de la cele rele si sã-l fereascã de mîndrie, ca sã-i fereascã sufletul de prãpastie si viata lui de calea mormîntului; de aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui si oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustatã de mîncare si inima lui nu mai pofteste nici cele mai bune bucate. Carnea de pe el se prãpãdeste si piere si oasele lui, pînã acum nevãzute, îi ies prin piele. Sufletul lui vine încet, încet spre prãpastie si viata lui spre împãrãtia mortilor. Dacã atunci se aflã un înger lîngã el, un mijlocitor între vii, care sã-i arate omului calea datoriei, Dumnezeu Se milostiveste de el si zice îngerului: "Izbãveste-l ca sã nu cadã în prãpastie; am gãsit pentru sufletul lui pretul de rãscumpãrare!". Atunci trupul lui înfloreste ca în tinerete si el vine înapoi la zilele de la începutul vietii sale. El se roagã lui Dumnezeu si Dumnezeu îi aratã bunãtatea Sa si-i îngãduie sã vadã fata Sa cu mare bucurie si astfel îi dã omului iertarea Sa. Atunci omul priveste peste semenii sãi si zice: "Pãcãtuisem si cãlcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit dupã faptele mele. Cãci El a izbãvit sufletul meu ca sã nu treacã prin strîmtorile mortii si ochii mei vãd încã lumina". Iatã toate acestea le face Dumnezeu de douã ori, de trei ori cu omul, ca sã-i scoatã sufletul din pieire si ca sã-l lumineze cu lumina celor vii." (Iov 33.14-30)

"Dar Tu ierti tuturor, cã toate ale Tale sunt, Stãpîne, iubitorule de suflete. Duhul Tãu cel fãrã stricãciune este întru toate. Pentru aceea pedepsesti cu mãsurã pe cei care cad si, cînd pãcãtuiesc, le deschizi ochii si-i dojenesti, ca sã se lase de rãutatea lor si sã creadã întru Tine, Doamne." (Sirah 11.26-12.2)

Vindecarea autenticã, sufleteascã si trupeascã deopotrivã, asadar, o dã numai Dumnezeu cînd voieste El, "Cel ce curãteste toate fãrãdelegile tale, Cel ce vindecã toate bolile tale, Cel ce izbãveste din stricãciune viata ta, Cel ce te încununeazã cu milã si cu îndurãri" (Psalmul 102.3-4). Restabilirea sãnãtãtii, dincolo de suprafata ei trupeascã, înseamnã, deci, restabilirea legãturii iubitoare cu Dumnezeu " "Doctorul si tãmãduitorul sufletelor si al trupurilor noastre", înseamnã restaurarea prin har a firii umane cãzute în robia pãcatului si a mortii. Nu putem obtine vindecarea fãrã Dumnezeu Care stie toate si Care cîrmuieste toate cum este mai bine spre desãvîrsirea lor. Orice încercare de vindecare fãrã harul lui Dumnezeu cel iubitor de oameni este un esec din start, o iluzie desartã. Dumnezeu, cînd vindecã un om, îi cere însã conlucrarea iubitoare prin pocãintã si nevointã (ascezã). Întîi îi curãtã pãcatele (cauzele bolii), apoi îi tãmãduieste rãnile (efectele ei), înlãturînd si consecintele lor (vezi Ps.102, mai sus) prin dãruirea harului Sãu.

"Doamne, prin îndurarea Ta se bucurã omul de viatã, prin ea mai am si eu suflare; Tu mã tãmãduiesti si-mi dai iarãsi viatã! Iatã cã boala mea se schimbã în sãnãtate. Tu ai pãzit viata mea de adîncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate pãcatele mele!" (Rugãciunea regelui Iezechia - Isaia 38.16-17)

"Dar El fusese strãpuns pentru pãcatele noastre si zdrobit pentru fãrãdelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastrã si prin rãnile Lui noi toti ne-am vindecat." (Isaia 53.5)

"Veniti sã ne întoarcem cãtre Domnul, cãci numai El, dupã ce ne-a rãnit, ne tãmãduieste, iar dupã ce ne-a bãtut, ne leagã rãnile noastre." (Osea 6.1)

"Nu fii întelept în ochii tãi; teme-te de Dumnezeu si fugi de rãu; aceasta va fi sãnãtate pentru trupul tãu si o înviorare pentru oasele tale." (Pilde 3.7-8)

"Cununa întelepciunii este temerea de Domnul, care odrãsleste pace si sãnãtate nevãtãmatã; dar si una si alta sunt daruri de la Dumnezeu, Care revarsã cinste peste cei care Îl iubesc pe Dînsul." (Sirah 1.17)

"Fiule! În boala ta nu fi nebãgãtor de seamã; ci te roagã Domnului si El te va tãmãdui. Depãrteazã pãcatul si întinde mîinile spre faptele drepte si de tot pãcatul curãteste inima ta." (Sirah 38.9-10)

"Şi Iisus strãbãtea toate cetãtile si satele, învãtînd în sinagogile lor, propovãduind Evanghelia împãrãtiei si vindecînd toatã boala si toatã neputinta în popor." (Matei 9.35)

Mîntuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevãrat, ne-a adus împãcarea cu Dumnezeu, si prin aceasta, vindecarea deplinã. Ne-a adus înfierea divinã prin har si învierea din moartea pãcatelor. "Dumnezeu S-a fãcut om, ca omul sã se îndumnezeiascã prin har." (Sfîntul Atanasie cel Mare) Biserica este tocmai Trupul Sãu mistic, divino-uman, comunitatea tuturor celor ce-l iubesc pe El, în care El Însusi continuã sã lucreze la mîntuirea, vindecarea si sfintirea oamenilor. El e prezent în Bisericã "în toate zilele, pînã la sfîrsitul veacului" (Matei 28.20).

"Chemînd la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Sãi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca sã le scoatã si sã tãmãduiascã orice boalã si orice neputintã." (Matei 10.1)

Toatã puterea Lui de vindecare (si sufleteascã si trupeascã) a oamenilor Mîntuitorul Hristos a lãsat-o Apostolilor Sãi trimitîndu-le lor Duhul Sfînt si prin aceasta investindu-i cu misiunea de a propovãdui Evanghelia si Calea mîntuirii: pocãinta si credinta ("cea lucrãtoare prin iubire" " Galateni 5.6) în Iisus Hristos. Vestirea Evangheliei si vindecarea sufleteascã si trupeascã sunt nedespãrtite, asadar, în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimisilor lui Dumnezeu în lume, a Preotiei sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei, clericii, sunt (si trebuie sã fie) oameni vindecati, sunt (si trebuie sã fie) oameni sfintiti prin prezenta harului divin în ei, care iradiazã si celorlalti, prin prezenta, viata, cuvintele si faptele lor, harul, vindecarea si mîntuirea aduse de Mîntuitorul Hristos.

Dumnezeu lucreazã si acum cu putere în Biserica Lui sfîntã, soborniceascã si apostolicã. Sfintii Pãrinti asemuiesc Biserica Dreptmãritoare a lui Hristos cu scãldãtoarea Vitezda în care nu doar primii, ci toti cei ce intrãm în ea (constientizînd unirea lor cu Mîntuitorul Hristos), primesc vindecarea deplinã (prin curãtirea de patimi). Harul Sãu vindecãtor, Dumnezeu ni-l dã nouã oamenilor, nu pe baza unui contract, ci ni-l dã pe mãsura intensificãrii unirii noastre iubitoare cu Mîntuitorul Hristos " Dãtãtorul harului, cãci "din plinãtatea Lui noi toti am luat, si har peste har" (Ioan 1.16). Harul divin nu poate fi despãrtit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos - Logosul divin (Creatorul si Mîntuitorul lumii) prin care toate s-au fãcut, si deci nu poate fi (atentie!) obiect impersonal de speculã, cum pretind vindecãtorii extrabisericesti de astãzi. Harul divin nu se obtine în mod magic sau mecanic de aiurea (prin vreo retetã "spiritualã", metodã sau tehnicã automatã, cum propun toti impostorii), ci de la Mîntuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental, precum Însusi Mîntuitorul Hristos a lãsat aceastã rînduialã Bisericii.

Vindecarea omului prin purificare (înlãturarea a ceea ce e rãu) si spiritualizare (dezvoltarea a ceea ce bun) vine asadar ca un dar de la Dumnezeu Cel personal si iubitor, ca rod al iubirii si ca stimulent al ei. Demersul vindecãrii în Ortodoxie necesitã un progres moral din partea omului, o constientizare a prezentei si a lucrãrii lui Hristos în noi si între noi. Întrucît actul întîlnirii si al unirii omului cu Hristos prin har este un act de sfintire a vietii umane, clericul, cel ce înlesneste si cheamã oamenii la aceastã unire cu Hristos în Bisericã trebuie sã fie un trimis al lui Hristos si al Bisericii, un om sfintit de Dumnezeu si confirmat public de Bisericã. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos si mãdularele ei sunt în bunã rînduialã si pace. Clerul sau Ierarhia Bisericii formeazã tocmai mãdularele ei conducãtoare care miscã întreg Trupul în ascultare de Mîntuitorul Hristos " Capul Bisericii. Dacã un om al Bisericii primeste un dar, o harismã, de la Dumnezeu totdeauna pentru folosul întregii Biserici, Biserica, prin Ierarhia ei, confirmã si afirmã public aceasta printr-o slujbã de binecuvîntare (sau hirotesie). Ştim cã "pe unii i-a pus Dumnezeu, în Bisericã: întîi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învãtãtori; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecãrilor, ajutorãrile, cîrmuirile, felurile limbilor" (1 Corinteni 12.28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu anumitor oameni din Bisericã, nu la întîmplare si în neorînduialã, asa încît ei ar putea face orice de capul lor, ci într-o bunã rînduialã si ascultare ierarhicã, "pentru cã Dumnezeu nu este al neorînduielii, ci al pãcii" (1 Corinteni 14.33). În Bisericã, întotdeauna si "fãrã de nici o îndoialã, cel mai mic ia binecuvîntare de la cel mai mare" (Evrei 7.7), deci cei cu harismele minunilor si vindecãrilor sunt datori sã asculte si sã fie sub binecuvîntarea celor cu misiunea si cu harisma învãtãturii credintei, adicã a Episcopilor. Ori Sfintii Pãrinti, Învãtãtorii Bisericii, au lãmurit credinta ortodoxã ca grîul de toate neghinele ereziilor care sunt reactivate si recapitulate în doctrinele falsilor vindecãtori de astãzi. Harul lui Dumnezeu, cel tãmãduitor si sfintitor, nu vine prin oameni care au regretabile confuzii dogmatice si morale (chiar dacã ei se declarã ortodocsi, chiar dacã au Biblia si Crucea pe masã si icoane pe pereti, chiar dacã spun "Tatãl nostru" si alte rugãciuni la începutul sedintei terapeutice), ci prin oameni sfintiti de Dumnezeu si de Bisericã. De aceea orice terapie sufleteascã din afara rînduielii Bisericii, din afara atmosferei iubitor-sacramentale a ei, este strãinã de Dumnezeu Cel ce locuieste si lucreazã deplin în comuniunea Bisericii.

Acceptînd limitãrile unui limbaj scolastic, putem spune cã în Bisericã, Mîntuitorul Hristos tãmãduieste bolile sufletesti si trupesti ale oamenilor într-o împreunã-lucrare cu ei prin remedii naturale si supranaturale. În remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul si Mîntuitorul nostru, intervine pe mãsurã ce omul îsi rînduieste modul de viatã potrivit cu natura lui psiho-somaticã, adicã eliminînd conditiile nenaturale ce-i pot favoriza bolile. De exemplu, înfrînarea la mîncare este potrivitã cu firea omului, pe cînd lãcomia (desfrînarea) este nenaturalã. Remediile naturale urmãresc restabilirea conditiilor naturale de viatã organicã si sunt deci legate de firea omului, putînd fi incluse între ele regimul alimentar (bogat în vegetale, ceaiuri) si medicamentos, igiena trupului (miscare, bãi, masaje), cumpãtarea (blîndetea) sufletului, munca echilibratã, odihna, relatiile constante cu semenii. Ele sunt folosite în medicina clasicã. Abaterile de la viata organicã naturalã (potrivitã firii umane) sunt pãcate, cãci sunt rãzvrãtiri fatã de legea divinã naturalã, si deci trebuiesc tratate ca atare. Deseori multe boli trupesti recidiveazã dupã un tratament pur medical-biologic, întrucît cauza bolii (care nu e doar trupeascã ci sufleteascã) n-a fost real înlãturatã. De aceea, restaurarea firii sale bolnave, omul nu si-o poate face singur (atentie!) apelînd la remediile naturale ca la un procedeu magic automat fãrã sã cearã mila si ajutorul lui Dumnezeu, ci omul trebuie sã constientizeze relatia sa iubitoare cu Dumnezeu, pe de o parte ca dintre o creaturã si Creatorul ei, iar pe de altã parte ca dintre douã persoane cu adîncimi infinite. Ori în constientizarea relatiei lui cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har, la vindecarea (restaurarea) întregii sale firi bolnave, si mai apoi la sfintirea sa. Cãci vindecarea sufletului nu se poate face doar prin remediile naturale si biologice, doar apelînd la harul divin prezent în creatie, ci prin harul divin mîntuitor si sfintitor adus oamenilor de Mîntuitorul Hristos si deplin prezent în Bisericã.

Sfintele Taine sunt cele mai importante remedii supranaturale de vindecare lãsate Bisericii de Însusi Dumnezeu Mîntuitorul nostru pentru mîntuirea si sfintirea credinciosilor. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se dã de cãtre Mîntuitorul Hristos în chip supranatural, si în mãsura în care ne este de folos spre mîntuire. Harul divin nu poate fi obtinut prin metode strãine de rînduielile Bisericii, strãine de învãtãtura si sfintenia Bisericii, cãci Dumnezeu este trãit si cunoscut deplin în comuniunea Bisericii, si nu în afara ei. Vindecarea deplinã a omului presupune, deci, participarea lui prin Sfintele Taine la viata lui Hristos, la viata Bisericii, la cunoasterea si trãirea (constientã si rationalã!, nu superstitioasã) a credintei ortodoxe. Îndeosebi Taina Pocãintei si Taina Sfîntului Maslu împãrtãsesc credinciosilor harul iertãrii pãcatelor si al tãmãduirii sufletesti si trupesti. "Este cineva bolnav între voi? Sã cheme preotii Bisericii si sã se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugãciunea credintei va mîntui pe cel bolnav si Domnul îl va ridica, si de va fi fãcut pãcate se vor ierta lui. Mãrturisiti-vã deci unul altuia pãcatele si vã rugati unul pentru altul, ca sã vã vindecati, cã mult poate rugãciunea stãruitoare a dreptului." (Iacov 5.14-16) Dacã nu totdeauna omul se vindecã trupeste, aceasta se datoreazã fie nevredniciei (necredintei) lui, fie pentru motivul cã Dumnezeu are un plan tainic cu el (si aici se vede iconomia lui Dumnezeu care face din suferintele omului un prilej de pãstrare a lui în smerenie), amînîndu-i vindecarea. Oricum Dumnezeu nu poate fi fortat de creaturile Lui sã le dea har cînd vor ele, ci Dumnezeu, "Care voieste ca toti oamenii sã se mîntuiascã si la cunostinta adevãrului sã vinã" (1 Timotei 2.4), în iubirea Sa de oameni, El stie si hotãrãste cînd si cum sã intervinã cu harul Sãu în viata omului.

Pocãinta, ca stare de strãpungere a inimii pentru pãcatele fãcute, este prima conditie esentialã pentru mîntuire si pentru vindecare. Ea purificã de pãcatele trecute dar si întãreste pe om în lupta cu ele si cu urmãrile lor. Pocãinta pentru om, atît ca Sfîntã Tainã cît si ca stare lãuntricã ("fericita întristare"), este o conlucrare cu Duhului Sfînt al lui Dumnezeu, ea nu se atinge doar printr-un efort uman, si de aceea nu poate fi trãitã în afara credintei si a Bisericii Ortodoxe. Cea dintîi treaptã a vietii crestine este cu adevãrat recunoasterea pãcatelor si a micimii proprii în fata sfinteniei si iubirii lui Dumnezeu. Pocãinta aduce sufletul la smerenie, iar aceasta sparge împietrirea inimii omului fãcînd-o receptivã harului dumnezeiesc. Cãci "Dumnezeu celor mîndri le stã împotrivã, iar celor smeriti le dã har" (Iacov 4.6). Pocãinta (smerenia) este, deci, indispensabilã vindecãrii si nu poate fi atinsã în afara Bisericii. Nu poate fi de la Dumnezeu o vindecare deplinã care nu vine din si nu duce la smerenie, care nu vine prin Ierarhia sacramentalã a Bisericii si care nu duce la întãrirea Bisericii. Numai prin Ierarhia Bisericii, Mîntuitorul Iisus Hristos dã iertarea si tãmãduirea de pãcate. Însã existã si o falsã smerenie, o formã de înselare satanicã mai finã, care este prezentã în toti impostorii. Acestia spun cã au primit de la Dumnezeu darul vindecãrilor, trimitîndu-si clientii (atentie!) chiar si la Bisericã, "la Spovedanie si la Împãrtãsanie", pãcãlindu-i pe oameni cã ei ar fi cu Biserica, dar nu-si cer deloc acreditarea Bisericii (pentru cã nici n-o pot primi cîtã vreme sustin ideologii contrare ortodoxiei, ca-n cazul radiesteziei " de exemplu) ci-si fac singuri reclamã prin ziare, reviste (precum: Paranormal, Formula As, Magazin, Dracula, etc.) cãrti, afise si chiar prin televiziune.

Rãbdarea necazurilor si rugãciunea sunt alte conditii necesare mîntuirii si vindecãrii. Scopul credintei crestine si al Bisericii nu este vindecarea de boala trupului si evitarea suferintei, ci unirea cu Dumnezeu. Curãtirea de bolile trupului vine în urma realizãrii unirii prin har cu Dumnezeu, ca un dar de la Dumnezeu. Dumnezeu hotãrãste cînd si cum ne vindecã de suferintele trupului, însã El cere de la noi dorinta de a fi cu El, iubirea noastrã pentru El. Deseori, prin încercãrile suferintei, Dumnezeu ne mustrã pentru pãcatele trecute, dar ne si încearcã dorul nostru dupã El. Rãbdarea necazurilor ne devine astfel o scarã cãtre cer, o treaptã a nevointei noastre ascetice. Iar cãlãuza permanentã a vietii noastre crestine (ascetice si mistice) este rugãciunea. Prin rugãciune omul se uneste tainic (iubitor si întelegãtor) cu Dumnezeu, prin rugãciune omul se descoperã pe sine smerit, avînd nãdejdea doar în Dumnezeu (si nu în puterile lui). Prin rugãciune omul se pregãteste de întîlnirea cu Mîntuitorul Hristos cea prin Sfintele Taine, dar tot prin rugãciune o si continuã. Rugãciunea si rãbdarea necazurilor sunt cea mai comunã cale de apropiere de Dumnezeu. Însã rugãciunea în comun a crestinilor dreptmãritori este mai bineplãcutã Domnului, cãci ea este sãmînta si rodul iubirii dintre oameni. Rugãciunea comunitarã este condusã de un trimis al lui Dumnezeu, de un om sfintit de El, ca sã stimuleze iubirea între oameni si cea dintre oameni si Dumnezeu. Preotul are si aceastã harismã si misiune în Bisericã. De aceea prin prezenta si prin lucrarea sa preotul este un organ al harului divin. "Luati, fratilor, pildã de suferintã si de îndelungã rãbdare pe proorocii care au grãit în numele Domnului. Iatã, noi fericim pe cei ce au rãbdat: ati auzit de rãbdarea lui Iov si ati vãzut sfîrsitul hãrãzit lui de Domnul; cã mult-milostiv este Domnul si îndurãtor. Iar înainte de toate, fratii mei, sã nu vã jurati nici pe cer, nici pe pãmînt, nici cu orice alt jurãmînt, ci sã vã fie vouã ce este da, da, si ce este nu, nu, ca sã nu cãdeti sub judecatã. Este vreunul dintre voi în suferintã? Sã se roage. Este cineva cu inimã bunã? Sã cînte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Sã cheme preotii Bisericii si sã se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugãciunea credintei va mîntui pe cel bolnav si Domnul îl va ridica, si de va fi fãcut pãcate se vor ierta lui." (Iacov 5.10-15) Înainte de toate, trebuie spus cã nu preotul vindecã, nici rugãciunea lui nu are efect asupra bolnavului "ex opera operato" (automat, magic, ca si cum cuvintele rostite de preot ar declansa un efect sigur), ci Dumnezeu este Cel ce vindecã, Dumnezeu ascultã rugãciunea si alege pe cine sã-l vindece, cînd si cum. De aceea este necesarã o colaborare iubitoare între preot si credincios, si între ei si Dumnezeu. Abia cînd aceastã unire iubitoare în Hristos existã, abia atunci Dumnezeu rãspunde la rugãciunea lor comunã, revãrsînd mila Sa. Abia acum se împlineste cuvîntul Mîntuitorului: "dacã doi dintre voi se vor învoi pe pãmînt în privinta unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de cãtre Tatãl Meu, Care este în ceruri. Cã unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor." (Matei 18.19-20) Unde nu este iubire în Hristos între oameni, ci interese meschine (în partea "vindecãtorului") si disperarea necredintei (în partea bolnavului), este limpede cã nu este Hristos de fatã, este limpede cã acea terapie nu este de la Dumnezeu.

Privegherea (trezvia, atentia) si faptele bune sunt încã douã conditii ale vindecãrii depline în Bisericã. Rãzboiul nevãzut pe care ni-l aduce vrãjmasul diavol tuturor oamenilor nu este asa usor pe cît ar crede majoritatea oamenilor; Mîntuitorul ne îndeamnã: "Privegheati si vã rugati, ca sã nu intrati în ispitã. Cãci duhul este osîrduitor, dar trupul este neputincios" (Matei 26.41), iar Sfîntul Apostol Petru ne spune: "Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umblã, rãcnind ca un leu, cãutînd pe cine sã înghitã" (1 Petru 5.8). Este un rãzboi continuu, este o luptã neîncetatã la nivelul gîndurilor si senzatiilor. Diavolul este expert si îmbãtrînit (mii de ani) în viclenie si nu se dã bãtut dupã ce este respins; ba încã îsi pregãteste alte si alte metode (semne mari si chiar minuni), "ca sã amãgeascã, de va fi cu putintã, si pe cei alesi" (Matei 24.24). Paza mintii si a simturilor singuri n-o putem dobîndi niciodatã. Ea vine prin harul lui Dumnezeu si cere din partea noastrã smerenie, ascezã, despãtimire, rugãciune cât mai neîntreruptã, unirea cu Mîntuitorul Hristos prin Sfintele Taine si rînduieli ale Bisericii. Priveghind cu mintea, omul poate discerne atacul viclean al diavolului încã de atunci cînd i se strecoarã precum un sarpe printre propriile gînduri, si imediat poate sã-l respingã. Priveghind cu mintea, omul poate simti imediat în "doctrina terapeuticã" o minciunã flagrantã, o rãstãlmãcire a Adevãrului crestin, sau o mascatã abatere ereticã plinã de otravã pentru suflet. Toti trebuie sã priveghem, rugîndu-ne, toti trebuie sã fim atenti la viclesugurile vrãjmasului ucigas de oameni, cãci pierzîndu-ne o clipitã atentia ne putem pierde chiar mîntuirea. "Nu este de mirare, deoarece însusi satana se preface în înger al luminii" (2 Corinteni 11.14). Privegherea si faptele bune ne dau o experientã prin care putem cerne (în sita dreptei credinte) si discerne faptele si intentiile altora. Pentru cã multi, desi fac fapte aparent bune, sunt strãini de Duhul bunãtãtii, smereniei si iubirii dumnezeiesti. Însusi Domnul Hristos ne-a atentionat: "dupã roadele lor îi veti cunoaste. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împãrãtia cerurilor, ci cel ce face voia Tatãlui Meu Celui din ceruri. Multi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tãu am proorocit si nu în numele Tãu am scos demoni si nu în numele Tãu minuni multe am fãcut? Şi atunci voi mãrturisi lor: Niciodatã nu v-am cunoscut pe voi. Depãrtati-vã de la Mine cei ce lucrati fãrãdelegea." (Matei 7.20-23) " Atentie !

Înselãciunea demonicã

Ca o cauzã si ca o consecintã clarã a decãderii morale si spirituale a "omului modern" îngîmfat în propria-i suficientã ce nu mai lasã loc lui Dumnezeu, boala aproape molipsitoare a societãtii secularizate de astãzi este, precum bine se vede, individualismul (egoismul, iubirea de sine). Omul individualist, treptat, poate ajunge sã fie posedat total de duhul diavolului si uneori chiar fãrã sã-si dea seama. Ucenicii (si proorocii) diavolului sunt, deci, oamenii care-l urmeazã pe diavol în viata lor, copiind de la începãtorul rãutãtii si al hulei mîndria si închipuirea de sine, îmbolnãvindu-se sufleteste tot mai mult si îmbolnãvindu-i si pe altii. Ori neopãgînismul si autolatria omului contemporan sunt plãgi nevindecabile fãrã smerenia crestinã si fãrã harul lui Dumnezeu. Iatã cum descrie Sfîntul Apostol Pavel starea de boalã duhovniceascã a vremurilor noastre: "În zilele din urmã, vor veni vremuri grele; cã vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, lãudãrosi, trufasi, hulitori, neascultãtori de pãrinti, nemultumitori, fãrã cucernicie, lipsiti de dragoste, neînduplecati, clevetitori, neînfrînati, cruzi, neiubitori de bine, trãdãtori, necuviinciosi, îngîmfati, iubitori de desfãtãri mai mult decît iubitori de Dumnezeu, avînd înfãtisarea adevãratei credinte, dar tãgãduind puterea ei. Depãrteazã-te si de acestia." (2 Timotei 3.1-5)

Supus la un flux divers de informatii, omul contemporan nu mai stie sã aleagã binele de rãu, adevãrul de minciunã, esentialul de neesential, deseori fiindu-i prezentate rãsturnat realitãtile si valorile. Astfel, în aceastã confuzie informationalã, discernãmîntul i se alieneazã tot mai mult, imprimîndu-i omului în suflet o pecete pãtimasã care îi afecteazã serios viata întreagã. Asa cã omul contemporan uitã de Dumnezeu Cel Viu, si-si face dumnezei dupã chipul lui. Religia si morala crestinã sunt exilate într-o periferie a existentei si sunt chiar înlocuite cu noi "cãi spirituale" de tip demonic. Asta este, de fapt, strategia diavolului: sã strice si sã rãstoarne ierarhia valorilor în mintea omului, asa încît omul sã se rãtãceascã complet în confuzia stîrnitã de diavol, sã nu mai poatã distinge spiritualitatea autenticã (Calea " Hristos) în labirintul de spiritisme ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinicã pregãtire asceticã, dogmaticã si misticã, în linia Sfintilor Pãrinti, pentru a scãpa din plasa "religiei viitorului" ("spiritualitatea demonicã" New Age, cu totul opusã fatã de cea ortodoxã). "Duhul grãieste lãmurit cã, în vremurile cele de apoi, unii se vor depãrta de la credintã, luînd aminte la duhurile cele înselãtoare si la învãtãturile demonilor, prin fãtãrnicia unor mincinosi, care sunt înfierati în cugetul lor. Acestia opresc de la cãsãtorie si de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a fãcut, spre gustare cu multumire, pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevãrul, pentru cã orice fãpturã a lui Dumnezeu este bunã si nimic nu este de lepãdat, dacã se ia cu multumire; cãci se sfinteste prin cuvîntul lui Dumnezeu si prin rugãciune."(1 Timotei 4.1-5)

Aproape toate formele de "medicinã complementarã" aduc în doctrina lor erezii contrare Adevãrului crestin trãit si mãrturisit de Bisericã, precum: antropocentrismul, preexistenta sufletului, reîncarnarea lui, predestinatia lui astralã, dualismul, existenta unor "energii" (yin si yang) necunoscute si nerecunoscute de nici un Sfînt Pãrinte al Bisericii, nici de vreun cinstit om de stiintã, alienarea constiintei morale a omului, relativizarea valorilor infinite ale omului si a libertãtii lui, impersonalizarea harului divin si chiar a lui Dumnezeu, promovarea "iluminatilor" pãgîni s.a.. Sunt unii "terapeuti" care apeleazã si la remedii naturale (acceptate de Bisericã) si la întortocheate explicatii stiintifice, dar, ce este foarte grav, introduc si rãstãlmãciri ale remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din Bisericã. Prezentarea acestora ca simple metode mecanice si magice de vindecare duce mai întîi la pierderea sensului autentic al trãirii comuniunii crestine, apoi la diluarea valorilor Ortodoxiei în masa relativistã a unor practici eterodoxe. Promotorii unor asemenea "sacroterapii" sunt certati cu învãtãtura si legea bisericeascã, nefiind sub ascultarea si binecuvîntarea nici unui Episcop al Bisericii, si prezentînd în multe puncte esentiale ale doctrinei grave confuzii dogmatice, iar în viata lor duhovniceascã avînd serioase carente morale si mistice (unele chiar psiho-patologice). În general, impostorii se declarã profund religiosi, întrucît merg pe la mãnãstiri, pe la duhovnici renumiti de la care furã cîte o binecuvîntare "ca sã poatã face oamenilor cît mai mult bine" (zic ei), dar nu le spun (duhovnicilor) prin ce metode. Unii se pozeazã ca mari crestini, tipãrind cãrti ortodoxe (cu note si interpretãri personale de-a dreptul eretice) si instalîndu-se în biserici fie în primul rînd, fie pe lîngã sfintele moaste, arãtînd cã sunt preocupati de rugãciunea inimii. Mîndria iradiazã din ei ca dintr-un cuptor. Foarte multi au primit investirea cu aceste puteri de vindecare (atentie!) în vis sau în transã, prin glasuri sau prin arãtãri de "îngeri", de pãsãri, de lumini colorate sau de flãcãri, etc. Acestia ascultã numai de ce le zice "duhul" prin vedenie, manifestînd neascultare si ostilitate (chiar declaratã) fatã de Ierarhia sacramentalã a Bisericii. Chiar si unii monahi si chiar clerici pot cãdea în aceastã înselare demonicã, inventînd teorii si practici noi, neortodoxe, promovîndu-le printre adepti si creînd dezbinare între crestini (vezi cazurile Vladimiresti, Noul Ierusalim - Pucioasa, Visarionistii). Faptul cã ies din Traditia si cumintenia Ortodoxiei, din buna rînduialã si ascultare ierarhicã întemeiatã de Mîntuitorul Hristos în Bisericã, îi demascã decisiv ca pe niste falsi prooroci. De unde se vede cã nu Duhul dragostei, al unitãtii si al pãcii din Biserica lui Hristos îi ajutã pe ei, ci tocmai duhurile întunericului care nu suportã pocãinta (smerenia) si ascultarea în Hristos.

Vrãjmasul diavol, în rai întîi a hipnotizat-o pe Eva, apoi a sugestionat-o (negîndu-i cuvîntul lui Dumnezeu), stimulîndu-i imaginatia (cã va fi ca Dumnezeu, dar fãrã Dumnezeu Cel Viu). Cu aceste mijloace, diavolul a fãcut si face victime printre oameni mereu. Însã toti proorocii diavolului, oamenii ce-i slujesc lui cu acelasi scop ca si el (pierzarea oamenilor), folosesc aceleasi metode ca si el. Hipnoza rezidã într-un "joc de scenã" si are ca scop adormirea (sau aburirea) mintii folosind anumite miscãri, gesturi, cuvinte si muzicã (si chiar droguri sau alte substante) impresionante (unele sunt invocãri satanice clare) care sã-i fure atentia omului din realitate într-o lume virtualã falsã, si sã-i inducã omului o stare de somn (al ratiunii) receptivã influentelor demonice (de exemplu: unele vrãjitoare, îmbrãcate într-un anumit fel, folosesc cãrtile de joc ca sã-l atragã pe om cu mintea într-un spatiu de gînduri ireal; sau: ocultistii cu iz asiatic te iau cu termeni în sanscritã ca sã-ti devieze atentia si sã-ti inoculeze ideea cã ei sunt niste "superiori" de care trebuie sã asculti). Cu alte cuvinte hipnoza este una din metodele de "spãlare a creierului", si de pregãtire a lui pentru implantul gîndurilor si duhurilor demonice.

Nedespãrtitã de ea este sugestia, care înseamnã lansarea de idei prin cuvinte si gesturi "atrãgãtoare", idei care se înfig în mintea omului si pot rãmîne uneori foarte mult timp. Omul slãbit cu gîndul (hipnotizat, cu constienta adormitã dar cu mintea aflatã într-o stare de mare receptivitate la nivelul subconstientului) preia usor aceste sugestii din afarã, le pãstreazã în sine auto-alimentîndu-le; acum ele îi devin autosugestii, apoi treptat ajung obsesii, generînd angoase interioare si chiar psihoze. Diavolul îsi dã tot concursul ca omul sã-si aminteascã ce i-a zis "proorocul mincinos", aducîndu-i mereu în gînd sugestiile necurate pe care i le-a sãgetat acela. Din aceastã pricinã "de ce ti-e fricã, de aia nu scapi".

În imaginatia (pe care Sfintii Pãrinti au numit-o puntea dracilor) mult decãzutã sub povara patimilor si a educatiei imorale a omului de astãzi, diavolul creeazã apoi iluzia (nãlucirea) unei alte realitãti, si-l ispiteste pe om sã o accepte ca adevãratã. Imaginatia pervertitã prin pãcate pãstreazã si amplificã astfel sugestiile si inductiile de tip demonic, relativizînd obiectivitatea absolutã a Adevãrului crestin, si amestecînd valorile autentice ale dreptei credintei crestine cu alte "valori" total anticrestine. În gîndirea omului pãtimas apare ideea cã "toate sunt relative si subiective", deci n-ar mai fi nimic absolut si obiectiv; astfel, perceptia Adevãrului, care este Cuvîntul lui Dumnezeu, este amestecatã printre nãlucirile minciunilor demonice, iar binele si rãul îsi pierd consistenta lor absolutã si ontologic-personalã, sunt rãsturnate si amestecate între ele. Cea mai mare viclenie a diavolului este sã-i facã pe oameni sã creadã cã el (diavolul) nu existã ca fiintã personalã, si deci oamenii sã nu se angajeze în luptã contra lui, crezînd cã "cel rãu" este ceva impersonal, chiar ceva necesar. Multi oameni, chiar si printre crestinii ortodocsi, au aceastã idee, si datoritã acestei viclenii demonice strecurate în conceptia lor cad foarte usor în mrejele proorocilor satanei.

Performantele impostorilor stau, deci, nu atît în mãiestria lor cît în ignoranta si în credulitatea victimelor lor. La "reusita" unei sedinte de terapie (de fapt, de orice "consiliere") ocultistã, diavolul are o triplã victorie: pe de o parte, impostorul rãmîne în înselarea sa (diavolul confirmîndu-i metoda încã o datã), pe de altã parte victima cade si ea în înselare, si pe de alta multi altii care vãd "reusita" sunt atrasi sã încerce si ei metoda ocultistã. Aceasta si este voia diavolului, ca sã fie înselati cît mai multi oameni. "Iar oamenii rãi si amãgitori vor merge spre tot mai rãu, rãtãcind pe altii si rãtãciti fiind ei însisi. (2 Timotei 3.13) De aceea pe acesti prooroci mincinosi diavolul îi ajutã din plin, mimînd deseori vindecãri, si intervenind la nivel fizic chiar cu "semne si minuni", cu senzatii de cald / rece, fortînd libertatea omului sã-i accepte si sã-i recunoascã cã ar fi de la Dumnezeu. În "terapiile complementare", unii pot proba o realã îmbunãtãtire a stãrii de boalã datoritã remediilor naturale amestecate printre practicile oculte (si nicidecum "paselor energetice"), dar diavolul, care le-a si inspirat, intervine nevãzut si el cu mult aplomb, nu vindecînd boala, ci camuflînd senzatiile de durere mãrind presiunea sugestiei (cã gata, s-a vindecat boala) în imaginatia omului. Diavolul stie sã nãluceascã arãtãri si senzatii, dar nu poate restaura firea bolnavã a omului; cãci cum ar vindeca el pe om, pe care-l urãste de moarte? Dacã diavolul l-a scos pe om din rai dorindu-i moartea, oare poate sã-l ajute cu ceva? Sau doar mimeazã binele ca sã îl însele încã o datã? Ba încã foarte des demonii intervin chiar si fizic în trupul omului, pe fondul totalei posedãri demonice a sufletului lui bolnav, hipnotizat si sugestionat continuu. Asa omul cade în închipuire si în mîndrie (tot mai mare), neglijîndu-si pe mai departe datoriile sale de crestin, iar diavolul îl duce pe om pe toate "cãile" numai pe calea pocãintei nu. Dupã o vreme, cînd harul lui Dumnezeu îl cerceteazã pe om, diavolul se retrage din imaginatia omului, boala si durerea revenindu-i acestuia în toatã amploarea; abia ajunsi aici unii se dezmeticesc din rãtãcirea lor (Dumnezeu chemîndu-i prin aceastã suferintã spre pocãintã si spre Bisericã); însã altii cad în necredintã si deznãdejde (spre bucuria diavolului), refuzînd pe mai departe ajutorul Mîntuitorului Hristos prin Bisericã, îndrãcindu-se treptat (atentie!) si rãmînînd chiar cu sechele psiho-patologice uneori toatã viata. Alteori, cînd boala este cauzatã de prezenta unui duh necurat, în timpul sedintei paramedicale cu a sa viclenie caracteristicã duhul rãu se dã un timp la o parte, iarãsi înselîndu-i si pe vindecãtor si pe pacient. Dumnezeu totusi îngãduie aceste ispitiri omului întrucît îi protejeazã libertatea si îi respectã voia acestuia. "Ca martori înaintea voastrã iau astãzi cerul si pãmîntul: viatã si moarte v-am pus eu astãzi înainte, si binecuvîntare si blestem. Alege viata ca sã trãiesti tu si urmasii tãi." (Deuteronom 30.19)

Hipnoza este clar un procedeu ocult, satanic, neacceptat de Biserica Ortodoxã. Sã explicãm un caz: un om neinstruit A. asupra cãruia s-a efectuat o sedintã de hipnozã, a intrat în transã si a început sã vorbeascã în englezã (el neînvãtînd-o la scoalã) zicînd cã: "într-o viatã anterioarã am trãit în Anglia, în satul X.; mã numeam Y., pãrintii mei erau Z., fratii erau T., locuiam într-o casã lîngã rîul U., la poartã aveam un copac mare..." si alte detalii de viatã adevãrate pentru Y. ce pot fi probate chiar istoric. Întrucît Ortodoxia combate reîncarnarea ca pe o erezie total neacceptabilã, reiese de aici cã duhurile care intervin în experientele de hipnozã nu sunt de partea Mîntuitorului Hristos. Apoi, diavolul (sau chiar mai multi diavoli) care l-a(u) ispitit pe Y. în sedinta de hipnozã l-a luat în posesie pe A. si a grãit prin el unele lucruri adevãrate despre Y. ca sã însele pe oameni, "mãrturisind" despre reîncarnare.

Explicitarea bolilor trupului pe baza filosofiilor orientale, ca fiind cauzate de "dezechilibre si gîtuiri ale energiilor yin si yang", sau pe baza speculatiilor radiesteziste ca fiind produsul influentei unor "interferente malefice de energii cosmice si telurice", nu are nimic comun cu Adevãrul, deoarece omul nu este la discretia energiilor cosmice impersonale care-i strivesc existenta, ci este persoanã, infinit superior lumii nerationale. A sustine predestinatia este o gravã erezie întrucît îl face pe om inferior lumii impersonale care-i anihileazã orice tendintã de libertate. Omul este zidit de Dumnezeu Cel personal si iubitor de oameni. Bolile ne vin cu voia si cu stirea lui Dumnezeu Care ni le îngãduie spre mîntuirea noastrã, si deci si vindecarea noastrã se face tot cu voia si cu stirea Lui. Orice tentativã de vindecare fãrã dialog cu Dumnezeu în Hristos este un furt, o minciunã, o falsã vindecare. Trebuie constientizatã în primul rînd relatia de iubire cu Mîntuitorul Hristos, Adevãratul si Unicul Doctor si Tãmãduitor, si de unire cu Biserica Lui.

O femeie, vrãjitoare, a fost arestatã de politie, pe motivul înselãciunii (cazul a fost dat si la TVR1). Întrebatã cum a reusit sã pãcãleascã atîtia oameni cu sume mari de bani, ea a recunoscut: "Pãi dacã e prosti si crede ce le zic !". Noi ne punem o întrebare: de ce oamenii sunt atît de usor de pãcãlit? Şi ne rãspundem singuri: pentru cã oamenii nu-L mai cautã pe Dumnezeu " Dãtãtorul Întelepciunii si se complac în superficialitatea pãcatelor. Oamenii au pierdut simtul si educatia comuniunii crestine, si nu mai trãiesc deplin Adevãrul si Viata Bisericii, nu mai percep corect întelesurile dreptei credinte, si deci îi tãgãduiesc puterea. Crestinii ortodocsi însisi nu mai trãiesc crestineste, nu mai cunosc adevãrurile credintei sãnãtoase. Ce sã mai zicem de eretici, sau de pãgînii închinãtori la idoli? Pe bunã dreptate, ne întrebãm si noi: "Dar Fiul Omului, cînd va veni, va gãsi, oare, credintã pe pãmînt?" (Luca 18.8).

Încheiere si îndemn

În occident procesul galopant de dizolvare a valorilor Ortodoxiei crestine în sincretismul New Age este pornit de peste 40 de ani, iar la noi în tarã de aproape 10 ani. Dacã vom merge în ritmul acesta, viitorul neamului romînesc nu ni se aratã deloc mai bun sau mai luminos, întrucît va fi iminent pericolul degradãrii si al dezbinãrii noastre religioase si morale. Cãci si prin "terapiile complementare", ancorate bine în New Age, diavolul încearcã sã fure Adevãrul crestin din mintile oamenilor si sã facã accesibile omului modern initieri satanice, chiar fãrã ca omul sã vrea sau sã stie (manipularea se face insistent prin mass-media), si prin ele sã-i impunã un mod de viatã antihristic. Trãim vremuri foarte tulburi astãzi, cãci diavolul stie cã mai are putinã vreme si cautã sã însele cît mai multi oameni prin tot mai subtile viclesuguri.

Noi, crestinii ortodocsi, care am primit harul dumnezeiesc si-l primim neîncetat în Biserica dreptmãritoare a lui Hristos, prin Sfintele Taine, asa cum l-au primit toti Sfintii, nu trebuie sã cãutãm "semne si minuni" exterioare, care pot fi usor simulate de duhurile rele, "ci tinînd adevãrul, în iubire, sã crestem întru toate pentru El, Care este capul " Hristos" (Efeseni 4.15). Sã nu iesim din hotarele Pãrintilor nostri, din cumintenia Ortodoxiei în care milioane de Sfinti au primit fãgãduintele mîntuirii lui Dumnezeu, ci, "avînd deci aceste fãgãduinte, iubitilor, sã ne curãtim pe noi de toatã întinarea trupului si a duhului, desãvîrsind sfintenia în frica lui Dumnezeu." (2 Corinteni 7.1).

Pentru o mai bunã documentare puteti citi

1. Sfîntul Ignatie Briancianinov " Despre înselare, Schitul romînesc Lacu, Sfîntul Munte Athos, 1999

2. Ieromonah Serafim Rose " Ortodoxia si religia viitorului, Editura Cartea Moldovei, Chisinãu, 1995

3. Pãrintele Rodion " Oameni si demoni, Editura Schimbarea la Fatã, 1999

4. Mitropolitul Hierotheos Vlachos " Psihoterapia ortodoxã, Editura Învierea, Timisoara, 1999

5. Jean-Claude Larchet " Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997

6. Diacon Petre I. David " Invazia sectelor, Editura Crist, Bucuresti, 1997