Biserica Ortodoxă
este Trupul Sfînt al Mîntuitorului Iisus Hristos format din toți oamenii
botezați ortodox, care se străduiesc cu toată ființa lor și pe întreaga
durată a vieții lor, să păstreze și să împlinească toate dogmele, canoanele
și rînduielile Sfinților Părinți ortodocși.
Lucrarea de căpătîi a călugărului este păstrarea dreptei credinte crestin-ortodoxe si împlinirea voturilor monahale (ascultarea, fecioria si sărăcia) înrădăcinate pe temelia Sfintei Evanghelii a Mîntuitorului Iisus Hristos si împletite cu postul si rugăciunea în cadrul necesar si unic al Sf. Biserici Ortodoxe. Acestea trebuie sa aducă, zi de zi în sufletul său, apropierea de Hristos.
În vremurile de asuprire ecumenistă ce ni se pregăteste, nu vom putea supravietui decît dacă vom tine în inimi toată agoniseala nevointei de pînă acum, dacă vom chibzui totul potrivit Sfintei Evanghelii a Mîntuitorului Iisus Hristos si Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.
Nu ne dorim a fi confundati cu vreo grupare dezbinătoare si răzvrătită, cu duh potrivnic sfintei ierarhii. Dintotdeauna cei care l-au arătat pe dracul gol au fost socotiti colaboratori ai acestuia � dar ne asumăm acest risc, pe simplul fapt că mult înaintea noastră, tot călugării, greci, rusi, sîrbi si georgieni, au fost initiatorii iesirii Bisericilor lor din Consiliul Ecumenic; mai mult, suntem de acord a ne canonisi cu tăcerea, dacă vreun singur cuvînt din cele scrise va fi arătat a nu fi după Evanghelie sau Sfintii Părinti.
Avem peste 300 de semnături ale diversilor părinti din tară si străinătate ce asteaptă, deocamdată în rugăciune, răspunsul oficial al Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane la PROCLAMATIA înaintată de ziua Sfîntului Mucenic Gheorghe a anului 2003. Multi din cei ce subscriu acestui apel sunt duhovnicii frătiilor voastre, care din bătrînească înțelepciune încă nu vor să ridice primii piatra asupra sarpelui. Pînă la o vreme, cînd cu totii vom pune umărul la a zdrobi eresul, ce ne pîndeste Biserica, cu Însăsi Piatra cea din capul unghiului � Iisus Hristos adevăratul Mesia si Dumnezeu.
Cum oare va sta linistită o fecioară în casa sa atunci cînd se aprinde cu foc un capat al locasului? Nu va alerga oare ca să aducă apă pentru a nu se împrăstia focul mistuitor? Nu trebuie oare să facă chemare către cei ce o pot ajuta? Iată care este cea de-a treia rucodelie a monahului zilelor de pe urmă: a nu tăcea, a nu ascunde lumina, a nu face compromisuri credintei ortodoxe. Glasul nostru trebuie să se facă auzit tuturor celor ce vor să se mîntuiască si nu mai stiu cum să o facă.
Chiar de ar trebui să înfruntăm vîltoarea înselărilor acestui veac, cuvintele adevărului trebuie să se audă limpede, linistitor si clar, mai presus de tot ce înseamnă erezie, apostazie si minciună. Ne va mîntui Dumnezeu după cum vom mărturisi� sau nu.
Poate unii nedumeriti se întreabă: �De fapt, care-s primejdiile, care ne pîndesc, cum ne atacă, unde tintesc, unde sfîrsesc?� Primejdiile si manifestările aferente sunt multiple. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în functie de formele pe care le îmbracă si de dispozitia fiecăruia în parte, de a se lăsa momit. Dar, totusi, cel mai bine le gustă cei care duc viată adevărat crestinească; cei ce �gustă� dramatic din durerile vietuirii crestine; cei care nu cochetează diplomatic cu poruncile Sfintei Evanghelii, ci le împlinesc cu sfînta lor rîvnă, si nici nu fac concesii �pietist - ecumeniste� în fata lumii si a năravurilor ei.
Toate acestea la un loc, toată nesiguranta, toată ezitarea, toată frica de teama si de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam, lepădări de credintă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mîntuire, de rai, de vesnicie.
Dacă trîndăvia si necredinta au adus atîta nor de nepăsare si amorteală în sufletele noastre, oare ce va fi cu generatiile viitoare? Nu cumva îsi vor urî propria viată, oare nu îsi vor urî strămosii, adică pe noi si înaintasii nostri, oare nu va fi o lume demonică pe pămînt? Vai celor de mîine, si vai nouă celor de azi, că suntem vrăjmasii copiilor, copiilor nostri, suntem vrăjmasii strămosilor nostri, vrăjmasii mîntuirii neamului românesc, vrăjmasii lui Hristos cel răstignit, Care ne mustră cu cuvintele acestea: «Dar voi întreceti măsura părintilor vostri! Serpi, pui de vipere, cum veti scăpa de osînda gheenei?» (Matei 23, 32-33
Lucrarea de căpătîi a călugărului este păstrarea dreptei credinte crestin-ortodoxe si împlinirea voturilor monahale (ascultarea, fecioria si sărăcia) înrădăcinate pe temelia Sfintei Evanghelii a Mîntuitorului Iisus Hristos si împletite cu postul si rugăciunea în cadrul necesar si unic al Sf. Biserici Ortodoxe. Acestea trebuie sa aducă, zi de zi în sufletul său, apropierea de Hristos.
În vremurile de asuprire ecumenistă ce ni se pregăteste, nu vom putea supravietui decît dacă vom tine în inimi toată agoniseala nevointei de pînă acum, dacă vom chibzui totul potrivit Sfintei Evanghelii a Mîntuitorului Iisus Hristos si Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.
Nu ne dorim a fi confundati cu vreo grupare dezbinătoare si răzvrătită, cu duh potrivnic sfintei ierarhii. Dintotdeauna cei care l-au arătat pe dracul gol au fost socotiti colaboratori ai acestuia � dar ne asumăm acest risc, pe simplul fapt că mult înaintea noastră, tot călugării, greci, rusi, sîrbi si georgieni, au fost initiatorii iesirii Bisericilor lor din Consiliul Ecumenic; mai mult, suntem de acord a ne canonisi cu tăcerea, dacă vreun singur cuvînt din cele scrise va fi arătat a nu fi după Evanghelie sau Sfintii Părinti.
Avem peste 300 de semnături ale diversilor părinti din tară si străinătate ce asteaptă, deocamdată în rugăciune, răspunsul oficial al Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane la PROCLAMATIA înaintată de ziua Sfîntului Mucenic Gheorghe a anului 2003. Multi din cei ce subscriu acestui apel sunt duhovnicii frătiilor voastre, care din bătrînească înțelepciune încă nu vor să ridice primii piatra asupra sarpelui. Pînă la o vreme, cînd cu totii vom pune umărul la a zdrobi eresul, ce ne pîndeste Biserica, cu Însăsi Piatra cea din capul unghiului � Iisus Hristos adevăratul Mesia si Dumnezeu.
Cum oare va sta linistită o fecioară în casa sa atunci cînd se aprinde cu foc un capat al locasului? Nu va alerga oare ca să aducă apă pentru a nu se împrăstia focul mistuitor? Nu trebuie oare să facă chemare către cei ce o pot ajuta? Iată care este cea de-a treia rucodelie a monahului zilelor de pe urmă: a nu tăcea, a nu ascunde lumina, a nu face compromisuri credintei ortodoxe. Glasul nostru trebuie să se facă auzit tuturor celor ce vor să se mîntuiască si nu mai stiu cum să o facă.
Chiar de ar trebui să înfruntăm vîltoarea înselărilor acestui veac, cuvintele adevărului trebuie să se audă limpede, linistitor si clar, mai presus de tot ce înseamnă erezie, apostazie si minciună. Ne va mîntui Dumnezeu după cum vom mărturisi� sau nu.
Poate unii nedumeriti se întreabă: �De fapt, care-s primejdiile, care ne pîndesc, cum ne atacă, unde tintesc, unde sfîrsesc?� Primejdiile si manifestările aferente sunt multiple. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în functie de formele pe care le îmbracă si de dispozitia fiecăruia în parte, de a se lăsa momit. Dar, totusi, cel mai bine le gustă cei care duc viată adevărat crestinească; cei ce �gustă� dramatic din durerile vietuirii crestine; cei care nu cochetează diplomatic cu poruncile Sfintei Evanghelii, ci le împlinesc cu sfînta lor rîvnă, si nici nu fac concesii �pietist - ecumeniste� în fata lumii si a năravurilor ei.
Toate acestea la un loc, toată nesiguranta, toată ezitarea, toată frica de teama si de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam, lepădări de credintă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mîntuire, de rai, de vesnicie.
Dacă trîndăvia si necredinta au adus atîta nor de nepăsare si amorteală în sufletele noastre, oare ce va fi cu generatiile viitoare? Nu cumva îsi vor urî propria viată, oare nu îsi vor urî strămosii, adică pe noi si înaintasii nostri, oare nu va fi o lume demonică pe pămînt? Vai celor de mîine, si vai nouă celor de azi, că suntem vrăjmasii copiilor, copiilor nostri, suntem vrăjmasii strămosilor nostri, vrăjmasii mîntuirii neamului românesc, vrăjmasii lui Hristos cel răstignit, Care ne mustră cu cuvintele acestea: «Dar voi întreceti măsura părintilor vostri! Serpi, pui de vipere, cum veti scăpa de osînda gheenei?» (Matei 23, 32-33
